6 am

Dacă mi s-ar întâmpla să mor, aș muri și gata. Vorba marelui poet.....Tu ai adormi în pernele tale moi sau în brațele altcuiva, la fel de ușor și zilele ți-ar trece așa cum ți-au trecut și până astăzi. Plăcerea ruinei. Sunt oameni care nu pot dărui, și de obicei aceștia sunt cei care dau cel mai mult. Dar ceea ce dau ei e în zadar. Darul lor se spulberă cu zilele și dedesupt nu râmăne altceva decât ruina. Fața tânără, rotundă și moale, ochii jucăuși și câteodată temători, mâinile energice precum apa nu mai sunt astăzi decât o ruină. O vagă și nereușită amintire a ceea ce a fost odată bucurie și speranță, a ceea ce altă dată anunța fericirea. 

Capul străbătut de migrene ce nu tolerează somnul, chipul maturizat abrupt, iar ochii triști și lipsiți de strălucire lunecă dintr-o parte în cealaltă fără să mai dorească, fără să mai cerceteze nimic. Ruina este resemnarea în neputință. Ruina este lipsa curajului și lipsa speranței, ruina este îndobitocirea prematură. Senilitatea simțurilor, rahitismul voinței.

Și dacă nimeni de pe aici nu-ți poate oferi afecțiune, dacă aici toate sunt dobitoace cerebrale, poți să degeri în stradă în toiul iernii, să umblii ca un vagabond hai-hui, sau să te arunci în mijlocul fluviului de mașini de pe șosele ca să uiți. Și dacă nu pricepi o dată că aici darurile sunt altele și că dragostea și afecțiunea nu se găsesc printre ele, atunci............pierdut ești în iluzia fericirii trecătoare.....

water magic park

Cineva îmi șoptește vorbe dulci și moi, se apleacă către urechea mea internă unde își proptește cu grijă și mare precauție pâlnia, iar apoi mă conectează prin multe și complicate fire la sursă, la ciocănitul paharului de cristal, la frunzele uscate strivite între degete, la motorul frigiderului și scârțâitul parchetului. 

Sunt frunza ta și pe dedesuptul pielii îmi scârțâie neîntrerupt parchetul, gândurile sunt motorașul frigiderului în funcțiune și fluieratul tău prin case vechi și părăsite se prelinge printre buze precum lingurițele din pahare. 

Am în vedere apa. Prin pâlnie îmi strecori în țesuturi apa, iar gândul meu pripit o îngheață, iar din pahare sorb ca să mai umezesc din când în când parchetul pe care mi se întâmplă - recunosc - să mai și dorm. Ca să visez fluviul acela de fire roșii care mă conectează la sursă.

Fluvii de fire roșii trec pe dedesuptul meu când dorm. Iar lumea își vede în continuare de treaba ei. 

Luni dimineață

Plouă mânjit pe geamurile noi de termopan, politicienii de dreapta și de stânga joacă tontoroiu pe sticla ce reflectă Realitatea ; hainele și pereții se impregnează cu mirosul greu din țigarea sudată,te ridici ușor amețit, corpul bâjbâie până la baie unde oglinda îți reflectă mutra lăsată cu ochii umflăței. E luni dimineață. 

Lumea asta arde domnule, tinerii se emancipează, trăiesc povești sleioase de dragoste, își schimbă look-ul de la zurliu și aiurea răzvrătit la extrem de zurliu și de scabros, consultă noutățile de pe Facebook; bătrâneii își fac piața cu carucioare cadrilate trase pe rotile scârțâitoare, le tremură bărbiile sau picioarele slabănoage, se uită în pământ sau vizitează magazinele pe unde cască gura vreo jumătate de ora la un detergent de vase sau vreo conservă de pește marinat. responsabilii aleargă la serviciu, se aruncă în autobuze și tramvaie, se calcă în picioare, își suportă respirațiile în ceafă și își ascund portofelele în buzunarele cele mai sigure.cei și mai responsabili coboară din apartamente și își proptesc mânuțele gingașe pe claxoanele mașinilor achiziționate prin leasing; copii chirăie nestăvilit prin clase, își butonează telefoanele performante și răcnesc unul la celălalt din entuziasm feroce.

picură scârbos, pic, pic, pic cafeaua s-a răcit, comuniștii sunt acum la televizor, lumea își vede de treaba ei, e luni dimineață.

Clădirile stau în partea asta a orașului buză în buză. Strada e precum gura întredeschisă, uscată și fleșcăită a unei femei bătrâne ce stă răsucită pe marginea patului. Vis-a-vis, la etajul trei locuiește un băiat la vreo 19 sau 20 de ani. I se vede în fiecare seară jumătate din braț, gatul și părul tuns scurt. Stă cu lumina aprinsă și agită un mouse în stânga și-n dreapta. Când nu face asta, apare un alt vlăjgan și atunci se înghesuie împreună la bucătărie și gesticulează. Bălăngăne mâinile făcând unul spre celălalt gesturi lente, greoaie, flegmatice; gesturi pe care doar adolescenții le au atunci când vocea li se îngroașă, când brațele devin lungi și puternice și inocența din priviri dispare. E ca și cum corpul lor îi silește să se miște asa prin felul în care se construiește. 

La etajul de mai sus la masa din bucătărie e așezată o femeie cu părul alb care poartă pe umeri un capoțel. Își întinde mâna ca să caute ceva. după câteva secunde scoate pastile din două flacoane. se ridică și revine pe scaun cu o cănuță.  își potrivește pe nas o pereche de ochelari de pe masă. dedesupt cei doi vlăjgani gesticulează ca într-un film mut în care dialogul nu mai apare. femeia înghite pastilele, stă un timp, apoi se sterge pe mâini și la gură cu o cârpă albă care stătea atârnată pe un stativ umplut cu capace colorate. stă cu mâinile în poală o vreme. băiatul a rămas singur și e din nou în camera alăturată de unde i se zărește doar brațul drept sprijinit pe masă. 

în spatele meu cineva muncește. 

deocamdată nu sunt sigură că aș putea descrie exact spațiul acesta. important este că sunt undeva la mijloc, adică undeva de unde pot să privesc nestingherită ce se întamplă în toate direcțiile. sunt undeva în centru. 

la ultimul etaj jaluzele sunt trase, sunt gratii la ferestre și nu se poate ghici nici o mișcare.