Clădirile stau în partea asta a orașului buză în buză. Strada e precum gura întredeschisă, uscată și fleșcăită a unei femei bătrâne ce stă răsucită pe marginea patului. Vis-a-vis, la etajul trei locuiește un băiat la vreo 19 sau 20 de ani. I se vede în fiecare seară jumătate din braț, gatul și părul tuns scurt. Stă cu lumina aprinsă și agită un mouse în stânga și-n dreapta. Când nu face asta, apare un alt vlăjgan și atunci se înghesuie împreună la bucătărie și gesticulează. Bălăngăne mâinile făcând unul spre celălalt gesturi lente, greoaie, flegmatice; gesturi pe care doar adolescenții le au atunci când vocea li se îngroașă, când brațele devin lungi și puternice și inocența din priviri dispare. E ca și cum corpul lor îi silește să se miște asa prin felul în care se construiește. 

La etajul de mai sus la masa din bucătărie e așezată o femeie cu părul alb care poartă pe umeri un capoțel. Își întinde mâna ca să caute ceva. după câteva secunde scoate pastile din două flacoane. se ridică și revine pe scaun cu o cănuță.  își potrivește pe nas o pereche de ochelari de pe masă. dedesupt cei doi vlăjgani gesticulează ca într-un film mut în care dialogul nu mai apare. femeia înghite pastilele, stă un timp, apoi se sterge pe mâini și la gură cu o cârpă albă care stătea atârnată pe un stativ umplut cu capace colorate. stă cu mâinile în poală o vreme. băiatul a rămas singur și e din nou în camera alăturată de unde i se zărește doar brațul drept sprijinit pe masă. 

în spatele meu cineva muncește. 

deocamdată nu sunt sigură că aș putea descrie exact spațiul acesta. important este că sunt undeva la mijloc, adică undeva de unde pot să privesc nestingherită ce se întamplă în toate direcțiile. sunt undeva în centru. 

la ultimul etaj jaluzele sunt trase, sunt gratii la ferestre și nu se poate ghici nici o mișcare.